• General
  • Itinerariu
  • Excursia include
  • Pareri
  • Intrebari

Sursa: Călător prin România

Pe glob, sunt aproximativ o mie de astfel de fenomene, dar în Europa sunt foarte rare. România, prin rezervaţia naturală din Buzău, se poate lăuda cu singurii vulcani noroioşi miniaturali din Europa. În România, vulcani noroioşi pot fi întâlniţi şi în alte locuri, precum Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile Transilvaniei, dar şi în anumite zone colinare din Moldova, unde micii vulcani sunt numiţi ”gloduri” sau ”ochiuri de glod”. Însă, zona cea mai spectaculoasă în care se poate observa acest fenomen natural unic o reprezintă Vulcanii Noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici din judeţul Buzău.

Oamenii de ştiinţă spun că impropriu sunt numiţi vulcani, pentru că prin conuri nu erupe magmă fierbinte, ci un noroi sedimentar rece. Sunt situaţi în partea centrală a Subcarpaţilor de Curbură, în apropierea comunei Berca, judeţul Buzău. Rezervaţia Vulcanii Noroioşi are patru locuri în care se manifestă acest fenomen: La Fierbători, Pâclele Mari, Pâclele Mici şi Beciu. Cei mai cunoscuţi sunt Pâclele Mari, care acoperă 15 hectare, declaraţi rezervaţie geologică în 1955, şi Pâclele Mici, întinşi pe 10 hectare, care au fost incluşi pe lista monumentelor naturii în 1924. Aceştia din urmă sunt cei mai vizitaţi pentru că accesul la ei este mai uşor. Vulcanii noroioşi sunt nişte movile conice, asemenea unor pâlnii cu vârful în sus, care se formează la suprafaţa pământului, prin erupţia gazelor naturale care-şi croiesc drum de la adâncimi de circa 3.000 de metri spre suprafaţa pământului, printr-un strat de sol argilos, în combinaţie cu pânza freatică. Erupţia unui astfel de vulcan formează la suprafaţă conurile prin întărirea noroiului în contact cu aerul. Noroiul venit din adâncurile pământului este foarte lichid, motiv pentru care conurile au înălţime mică. Noroiul este împins continuu de gazele naturale spre gura vulcanilor, de unde se prelinge pe versanţii acestora, sub forma unor pârâiaşe, care se usucă treptat, modificând astfel în permanenţă peisajul. Mâlul împins la suprafaţă face ca aceste cratere să se mărească, întinzându-se unele către celelalte, până se unesc între ele, dând naştere astfel unor guri de vulcani cu diametre de până la 3 metri. Ploile modelează şi ele permanent acest areal, săpând în cratere mici canioane ce dau ansamblului un aspect selenar. Peisajul pare desprins dintr-un film SF: noroi gri care bolboroseşte din cratere, iar în jur solul crapă sub căldura soarelui, fiind deopotrivă frumos şi înfricoşător. În timpul perioadelor de secetă, pe platourile Vulcanilor Noroioşi, se dezvoltă o eflorescenţă salină, care ia naştere prin cristalizarea sării, în urma evaporării apei din noroiul aruncat în timpul erupţiei. Deosebit de importantă din punct de vedere geologic şi botanic, în Rezervaţia naturală a Vulcanilor Noroioşi, la marginea câmpurilor de noroi cresc doi arbuşti, declaraţi monumente ale naturii: gardurariţa (Nitraria schoberri) şi cătina ţepoasă (Obione verrucifera). La rândul ei, fauna acestui loc înregistrează prezenţa a două specii rare: scorpionul şi termita.

Despre vulcanii noroioşi, bătrânii au cules poveşti înfricoşatoare. Se spune că pământul uscat şi crăpat al locului ar fi pielea unui balaur ascuns în măruntaiele pământului, iar prin ochiurile în necontenită fierbere ar ieşi sângele murdar şi blestemat al lighioanei. Pe vremuri, nu foarte demult, cam cu 400 de ani în urmă pe locul unde sunt acum vulcanii noroioşi trăia Doamna Neaga, soţia domnitorului Mihnea Turcitul. Aceasta locuia aici, după moartea soţului său, împreună cu cei patru copii ai săi. Aveau un trai simplu iar ţăranii o iubeau şi o cinsteau. Mare necaz s-a abătut însă asupra lor din momentul în care pe aceste plaiuri a năvălit Balaurul blestemat care le pârjolea toată agoniseala. Ţăranii au venit la Doamna Neaga pentru a se plânge de năpasta care a venit pe capul lor. Ea, femeie singură, nu avea cum să-i ajute aşa încât a apelat la fiul său, Arbănaşul. Oamenii spuneau că fiul domnitorului ar fi singurul care ar fi putut răpune fiara. Auzind de plângerile mulţimii, Arbănaşu a pornit la drum, călare pe un cal alb, puternic şi iute. În drumul său a văzut cu ochii lui prăpădul pe care l-a făcut balaurul: ţăranii erau secătuiţi, recolta distrusă şi animalele moarte. În timp ce rătăcea prin Valea Părului, Berca şi Dimiana, flăcăul a întâlnit un bătrân care i-a spus că a văzut Balaurul cu şapte capete pe culmea unui deal din apropiere. A pornit spre locul acela şi a zărit silueta îngrozitoare a Fiarei. Balaurul s-a ridicat, s-a scuturat din tot trupul şi a început să arunce spre Arbănaşu cu şuvoaie de foc. Viteazul se ferea din calea focului şi trimitea săgeţi înspre fiară. O săgeată a lovit Balaurul şi foarte repede Arbănaş i-a tăiat un cap cu paloşul său. Din trupul lui a început să ţâşnească un sange negru care se scurgea pe pământ. Speriat şi rănit, Balaurul a fugit pentru a se ascunde sub pământ într-un bârlog pe care îl avea la Berca. Arbănaş a pornit pe urmele lui, învingând toate obstacolele care i se iveau în cale. În scurt timp l-a ajuns din urmă şi fiul domnitorului i-a mai retezat un cap. Însă, datorită puternicei lovituri, flăcăul nostru a picat de pe cal iar Balaurul a putut să se ascundă la Berca, unde a şi rămas pentru totdeauna. De atunci, în jurul bârlogului său nu mai creşte nimic, iar pământul este uscat şi zbârcit. Din loc în loc, apar mici ochiuri de nămol din care ţâşnesc bule de argilă şi despre care se spune că ar fi rănile Balaurului, iar ţinutul acela cenuşiu şi crăpat ar fi spinarea Fiarei.

Share sau like daca ti-a placut articolul:

Nu sunt detalii.

Nu sunt detalii.

Share sau like daca ti-a placut articolul:

There are no reviews yet.

Fii primul care lasă un review la “Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mici – Berca”

Nu sunt detalii