• General
  • Itinerariu
  • Excursia include
  • Pareri
  • Intrebari

Sursa: Obiective istorice,culturale si turistice.XII

Prima mențiune despre mănăstire datează din martie 1615, atunci când într-un hrisov este amintit ,,Popa Ștefan de la sfânta mănăstire ot Slobozia lui Ianache”. Așadar, la mai puțin de un an de la atestarea scrisă a satului Slobozia, în localitate va lua ființă și un sfânt lăcaș. Atât așezarea, cât și mănăstirea se datorează fostului mare postelnic al Moldovei, Ianache Caragea.

Ianache, fiul lui Dumitrașcu Caragea, este cunoscut mai mult drept ,,… nepotul cinstitului domn Scarlat din Constantinopol…”, așa cum se prezintă, de altfel, în inscripția de la o altă ctitorie a sa, biserica ,,Sf. Sava din Iași”. Acesta din urmă, Scarlat Grama (sau Saigiul), era un negustor bogat, furnizor al curții sultanului, ajungând astfel un personaj deosebit de influent la Istanbul, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, creditând pe majoritatea înalților funcționari, dar și pe candidații la tronurile țărilor române.

Ianache Caragea își va înzestra ctitoria cu numeroase surse de venit, provenite în special din exploatarea pământului. În anul 1632, pe fondul unei reacții naționale antigrecești, la domnia Țării Românești ajunge Matei Basarab, care îi ia locul lui Radu Ilieș, și acesta înrudit cu familia Grama. Matei Basarab îi confiscă lui Ianache toate moșiile, inclusiv Mănăstirea Slobozia. La puțin timp, aflat pe patul de moarte, în moldova, Ianache închină Mănăstirea ,,Sfinții Voievozia” Mănăstirii Dohiariu, de la Muntele Athos. Deși, domnitorul a confiscat lui Ianache Caragea mănăstirea Slobozia, el nu i-a putut confisca și calitatea ctitor. Or, tradiția țării spunea că doar un ctitor poate să închine o mănăstire. De aceea, în iulie 1633, domnitorul român recunoaște închinarea făcută de Ianache la Mănăstirea Dohiariu. Mai mult, Matei Basarab va rezidi din temelie mănăstirea, înzestrând-o și cu un puternic zid de apărare, și o va reînchina la Muntele Athos, legându-și astfel numele de ctitor de cel al ,,hicleanului” Ianache Caragea. În acest fel, el făcea un pas spre reconcilierea cu numeroase ramuri ale familiei Grama, care îi provocau, mari probleme la Istanbul. Un asemenea gest nu trebuia să rămână neobservat, trebuia să ajungă la urechile ,,prietenilor” din Istanbul. Așa se explică tradiția istorică despre sfințirea Mănăstirii ,,Sfinții Voievozi” din Slobozia, conform căreia, în anul 1634, la târnosirea lăcașului au participat însuși domnul Țării Românești, Matei Basarab, doamna Elena, patriarhul de la Constantinopol și 500 de preoți.

Interesul domnitorului pentru mănăstirea din Slobozia era dictat de alte rațiuni. Se știe că Țara Românească, aflată sub dominație otomană, pierduse cetățile de la Dunăre (Severin, Turnu, Giurgiu) și nu avea voie de la Poartă să construiască cetăți de apărare, din care să se poată opune trupelor otomane. Matei Basarab a găsit soluția de a trece peste această dispoziție, construind mănăstiri fortificate, adevărate cetăți de refugiu și apărare. Așa se face că numeroase  ctitorii ale epocii lui Matei Basarab au fost întărite cu ziduri înalte de circa 6-7 m și prevăzute cu turnuri de colț și cu metereze, care dovedeau în chip limpede rolul lor de puncte fortificate, de apărare a țării, îndeosebi în părțile cele mai amenințate pe acea vreme: spre Dunăre (Căldărușani, Negoești, Sadova, Brâncoveni, Strehaia), spre Moldova (Brebu, Măxineni), în jurul capitalei (Plumbuita, Căldărușani, Plătărești, Negoești).

Un rol important în acest sistem defensiv l-a jucat Mănăstirea ,,Sfinții Voievozi” din Slobozia lui Ianache. Încă din 1630, domnitorul Leon Tomșa sesiza poziția strategică a Sloboziei. El acorda scutiri de la dările domnești pentru locuitorii de aici, în schimbul serviciilor de pază (,,să fie pentru paza țării în acea parte”). Analiza poziției geografice ocupate de Slobozia ne demonstrează că domnitorul nu putea neglija mănăstirea de pe râul Ialomița. Sun îndeplinite toate condițiile programului său defensiv. În primul rând, aici se încrucișau două mari drumuri comerciale –cel care venea de la Târgoviște, București-Brașov spre orașul de Floci și de aici la Marea Neagră, cu cel care venea de la Galați-Brăila spre Călărași-Silistra.

O altă condiție ne este dezvăluită de Paul de Alep, un călător străin ce vizitează Slobozia în 1658: ,,mănăstirea este înconjurată cu ziduri mari de piatră, ca un castel, fiind numai la o zi depărtare de Silistra.” Fortificațiile sunt asociate, deci, cu apropierea de Imperiul Otoman, cu cetățile acestuia de la Dunăre, Silistra și Hârșova. Ca o caracteristică importantă, se desprinde faptul că Mănăstirea Slobozia și așezarea din jurul ei se situează pe o limbă insulară de teren cuprinsă între firele împărțite ale apei Ialomiței. În față, mănăstirea și satul se arată protejate de încă un alt fir de apă, mai îndepărtat, numit Crivaia, aria dintre ele fiind marcată ca un teren inundabil, zona de rovină.

Avantajele strategice oferite de mănăstire vor fi valorificate din plin în timpul războaielor ruso-turce din secolele XVIII-XIX, când toți beligeranții au urmărit sistematic să-și impună controlul asupra singurei fortificații din Bărăgan. Astfel, în 1807, mănăstirea, asediată de turci, este descrisă de generalul Langeron, francez emigrat, intrat în armata rusă, ca o cetate ,,cu ziduri solide și groase, cu neputință de escaladat. Are o singură poartă făcută din bârne groase, ferecate…”. Cinci soldați ruși, ajutați de patru bulgari înarmați, reușesc să respingă atacul turcilor. Ei ,,…au tras multe focuri de armă prin ferestrele turnului și prin găuril din zid. Turcii, neputând sili această imensă garnizoană să se predea, au vrut să dea foc porții. Bulgarii neavând destulă apă, au stins focul cu vin. S-au bătut toată noaptea trăgând focuri de pușcă, și în zorii zilei, turcii, crezând că mai era încă multă lume în mănăstire și că vor sosi curând ajutoare, s-au retras lăsând pe loc treizeci de morți (..). Acești nouă viteji au ucis sau rănit aproape o sută de oameni de ai turcilor și nici unul din ei nu a fost rănit.”

Tradiția reține și un alt episod legat de mănăstire (probabil, o confuzie cu momentul descris de Langeron). În pronaosul bisericii există un scurt istoric al mănăstirii, realizat de preotul Radu Stan, în anul 1864, inserat în tabloul votiv, pe care sunt zugrăviți ctitorii Matei Basarab și Ianache Caragea. Aflăm că ,,arhimandritul Gavriil…la anul 1820, în timpul zaverei lui Tudor Vladmirescu, au avut 10 arnăuți înarmați, care s-au bătut cu 300 de turci, iar noaptea au fugit cu toți locuitorii acestei comuni  ce erau în număr de 50 (…) venind turcii în mănăstire, pe care au jefuit-o, tăind și capul economului, lăsat de Gavriil fugit la Brașov.” Până târziu, în secolul al XIX- lea, mănăstirea și-a îndeplinit, astfel, funcțiile militare cu care a fost învestită de domnitorul ctitor.

De-a lungul timpului, Mănăstirea ,,Sfinții Voievozi” a beneficiat de numeroase danii domnești și boierești. După ce Ianache Caragea a înzestrat mănăstirea cu un nucleu solid de moșii, Matei Basarab a continuat să întărească lăcașul cu moșii sau alte privilegii. Urmașii lui Matei Basarab nu se vor lăsa mai prejos, astfel încât, în anul 1709, Constantin Brâncoveanu atesta într-un hrisov averea înfloritoare a mănăstirii, ce consta în 23 de moșii, un loc de casă în București, mai multe vii, dreptul de a comercializa sare de la ocna Ghitioara. De asemenea, mănăstirea stăpânea ca metocuri schiturile Apostolache (jud. Prahova) și Cuibur (jud. Ialomița). Acesta din urmă intră în stăpânirea călugărilor de la Slobozia în anii 1726-1728, când jupâneasa Stana, din neamul Doiceștilor, a dat și a închinat la sfânta mănăstire schitul Cuiburile ,,cu pădurea pănă la matca Ialomiții; și viia și cu tot pometul (…) și moșia Slăvicăi de jos stănjeni 400; din hotar în hotar”. Schitul se afla, așadar, lângă Slobozia, peste Ialomița. Biserica de la Cuiburi funcționa încă pe la 1831, în schimb, pe la 1916 numai găsim nicio urmă a lăcașului.

Bogățiile mănăstirilor închinate nu puteau scăpa atenției autorităților. Dacă în secolul al XVII-lea veniturile mănăstirilor erau destinate locurilor sfinte și nevoilor locale, în timpul fanarioților apare un al treilea destinatar: domnia. O statistică realizată pentru acea perioadă ne arată că domnia primea aproximativ 42% din veniturile unei mănăstiri închinate, nevoilor locale le erau destinate 49%, iar locurilor sfinte doar 9%. Interesul domniei pentru aceste venituri este demonstrat și de măsura luată de Constantin Mavrocordat, care introduce un sistem de control al averilor mănăstirilor închinate. Pentru Mănăstirea Slobozia s-a păstrat situația financiară din anii 1738-1740, potrivit căreia veniturile totale însumau 7532 taleri, iar cheltuielile totale 2804 taleri, din care 705 taleri erau cheltuieli pentru mănăstire, iar 2099 taleri redevență pentru domn.

Desele războaie și-au lăsat amprenta asupra mănăstirii. În anul 1814 aflăm că mănăstirea era stricată. Între timp, în 1812, Gavriil de Smirna devine egumen al mănăstirii și joacă un rol deosebit de important în istoria acestui lăcaș. Păstorirea sa va fi întreruptă de revoluția lui Tudor Vladmirescu, atunci când se refugiază la Brașov. Exilul său se va prelungi din cauza politicii antigrecești a noilor domnitori pământeni. În aprilie 1822, două delegații boierești, din Moldova și Țara Românească, înaintau Porții doleanțele naționale. Muntenii cereau, printre altele, ,,cârmuirea mănăstirilor închinate să se de pământenilor.” Cererea fiind acceptată de puterea suzerană, înregistrăm schimbări masive de egumeni în țară, inclusiv la Mănăstirea ,,Sfinții Voievozi” din Slobozia.

Noul egumen, Chesarie, descrie foarte platic aceste schimbări într-o însemnare din 15 iulie 1825, pe care o găsim într-o evanghelie ce a aparținut mănăstirii: ,,…Am dres și am legat (evanghelia-n.n.)…în zilele prea luminatului nostru Domn, Grigodrie Dimitrie Ghica voievod, carele ca un domn pământean, cu ferman împărătesc luând pă Greci din toate dregătoriile bisericești și politicești…și orânduind tot pământeni dintr`această țară la toate dregătoriile, am fost orânduit și eu la ceastă sfântă mănăstire Sloboziia igumen, din pământeni făcându-mă și eu fiu adevărat al sfintei mănăstiri Dohiiarion dela Sfetagora, unde este închinată acestă mănăstire Sloboziia și spre a fi știut am însemnat chiar eu însumi cu mâna mea ca să se pomenească, și m`am iscălit Kesarie igumen Slobozii, căci mâna fiind din pământ stricăcios va putrezi, iar scrisoarea va rămâne în veci, cât va ținea această sfântă carte și oricâți preoți veți fi slujitori la această sfântă biserică, văzând această însemnare a mea ca niște pământeni, și de un neam ca mine, vă rog să mă pomeniți  și pă mine păcătosul la toate slujbele liturghii… .”

În decembrie 1827, era citit în divanul muntean firmanul prin care Sfintele Locuri erau reintegrate în cărmuirea mănăstirilor închinate, prin călugări greci trimiși de la aceste locuri. Scurtul istoric al mănăstirii, inserat în tabloul votiv (amintit mai sus), ne spune că Gavriil de Smirna rămâne la Brașov până la 1836. Este o dată, evident, eronată. Pomelnicul, realizat de Gavriil pe o scândură de stejar, poartă data de 1831. Parcă răspunzând îngrijorării lui Chesarie, egumenul nu-l trece pe acesta în pomelnic. În anii ce urmează, Gavriil Slobozeanul (cum se numește uneori) depune eforturi susținute pentru refacerea mănăstirii. În 1836, el încheie refacerea clopotniței, așa cum arată pisania de deasupra ei, dar și a zidului mănăstirii.

La 11 ianuarie 1838 se petrece un puternic cutremur, estimat la cca. 6,3-6,8 grade pe scara Richter. Un raport întocmit pentru Ocârmuirea Județului Ialomița ne prezintă stricăciunile făcute de cutremur: s-a dărâmat un turn din cele două, s-a prăbușit cula de la egumenie, s-a stricat tencuiala, un policandru nou și sfeșnicele cele mari, ”… și norocu că au fost sfânta biserică legată cu fier de jur împrejur dar putea să facă mai mare stricăciune.”

Gavriil de la Smirna reface doar biserica, nu și celelalte construcții din curtea mănăstirii. Catagrafia din 1854 ne arată că tencuiala clopotniței era stricată, toate începerile mănăstirii erau învelite cu șindrilă veche, iar anumite încăperi-dărăpănate. Rămâne cert că Gavriil de Smirna este considerat al treilea ctitor al mănăstirii. Piatra sa de mormânt ne arată că s-a stins la 30 octombrie 1854. Lui Gavriil de Smirna îi urmează  egumenul Evghenie de Mitilene, cel care se confruntă cu uriașa dorință a societății românești de secularizare a averilor mănăstirilor închinate.

La 13 decembrie 1863, guvernul prezintă Camerei, într-un moment tensionat pe plan internațional, proiectul de lege al secularizării, care e votat în mijlocul unei însuflețiri cvasiunanime: 93 voturi pentru și 3 contra. Proiectul de lege prevede, în articolul întâi: ,,Toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului.” Actul secularizării era concluzia firească și necesară a unui proces care începuse decenii înainte, dar care, în timpul domniei lui Cuza, și în special, în ultimul an, 1863, se intensificase. Opinia publică românească era complet pregătită și perfect solidară cu guvernul și cu domnul țării. Teritoriul secularizat atingea 25,26% din teritoriul țării. Populația ialomițeană a întâmpinat cu o uriașă bucurie această lege. În județ, 48 de propprietăți aparțineau mănăstirilor închinate, iar alte 35-mănăstirilor  neînchinate. Mănăstirea ,,Sf. Voievozi” stăpânea, la rândul ei, 13 moșii și 2 metoace (Apostolache, în Buzău, și Cuiburile, în Ialomița).

În semn de recunoștință ,,către Măria sa Domnitorul și onor Camera Legiuitoare pentru marele și patrioticul act săvârșit în ziua de 13 decembrie…”, locuitorii Sloboziei au oferit, în ianuarie 1864, sume de bani pentru cumpărarea unui tun destinat armatei române. Lipsită de importante mijloace de întreținere, construcția va cunoaște o degradare rapidă. În august 1877, când se încearcă mutarea capitalei județului la Slobozia, prefectura cere primarului Sloboziei să repare ,,zidul monastirei care va servi ca arestu pentru arestanți…”. O fotografie a mănăstirii de la începutul secolului, ne arată că degradarea zidului a continuat, în special pe latura sudică, unde o jumătate a acestuia lipsește cu desăvârșire.

În 1916 chiliile și casa egumenească, cu două rânduri, se aflau în ruină. Starea de ruină se va menține și în anii regimului comunist, când, totuși, se vor lua anumite măsuri de refacere a celui mai important monument istoric din Slobozia. De exemplu, între anii 1969-1975 autoritățile vor reface zidul înconjurător, iar între anii 1977-1979 se va repara clopotnița, care a avut de suferit în timpul cutremurului din 1977. În anii de după 1990, sufletul înnoitor care a cuprins întreaga țară, avea să aducă raze de cuprins întreaga țară, avea să aducă raze de lumină și peste biserica ,,Sfinții Voievozi”. Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din toamna anului 1933, pentru această parte a țării, cuprinzând județele Ialomișa și Călărași, a fost înființată Episcopia Sloboziei și Călărași, a fost înființată Episcopia Sloboziei și Călărașilor, cu sediul la Slobozia.

La 6 februarie 1994, biserica ,,Sfinții Voievozi” și întreaga suflare a Sloboziei aveau să asiste la evenimentul instalării primului episcop al Sloboziei și Călărașilor –Nifon. Vechea ctitorie voievodală primea sub acoperisul său un sobor numeros de ierarhi ai bisericii, în frunte cu patriarhul României, Teoctist, la fel ca în vremurile de demult, când la sfințirea mănăstirii a fost prezent Matei Basarab și patriarhul Constantinopolului. Printre primele măsuri luate de noul ierarh, datorită căruia biserica ,,Sfinții Voievozi” a devenit catedrala episcopală, au fost acelea de restaurare atentă și competentă a acestui monument istoric, pentru a i se reda strălucirea cea dintâi. Între anii 1995-1997, o echipă de pictori retauratori din partea Ministerului Culturii au ostenit pentru scoaterea la lumină a chipului luminos al bisericii, sfântul lăcaș revenind iarăși la strălucirea și frumusețea în care se cuvenea să fie. Paralel cu aceste lucrări, s-a început și reconstituirea chiliilor pe latura vestică, lângă clopotniță, în vederea reînfințării așezământului mănăstiresc, ca o relegare a firului istoric vremelnic întrerupt și continuare a dorinței fierbinți a ctitorilor acestui sfânt lăcaș, care legau cu blestem și cu limbă de moarte, ca nimeni să nu schimbe ,,în veci de veci” dorința lor de a ființa aici o mănăstire.

În 1998 mănăstirea (de maici) era redeschisă. În 2004, în Slobozia, a fost inaugurată o nouă catedrală episcopală, astfel încât, în prezent, Mănăstirea ,,Sfinții Voievozi” are atribuții exclusiv monahale, așa cum a fost hărăzită de ctitori.

Share sau like daca ti-a placut articolul:

Nu sunt detalii.

Nu sunt detalii.

Share sau like daca ti-a placut articolul:

There are no reviews yet.

Fii primul care lasă un review la “Mănăstirea ,,Sfinţii Voievozi” – Municipiul Slobozia”

Nu sunt detalii