Cu lupa pe tradițiile românești !

Lumea din care face parte țăranul român a fost dintotdeauna bogată în obiceiuri și tradiții. Folcloriștii numesc aceste obiceiuri „rituri de trecere” pentru că se vrea prin intermediul lor să se marcheze trecerea de la o stare socială sau biologică la alta. În fiecare parte a țării, acestea diferă.

Obiceiurile tradiționale au ca modalitate de exprimare nu numai muzica, cât și coregrafia și mimica. Sunt fapte culturale complexe ce au menirea să organizeze viața oamenilor, să marcheze momente importante ale trecerii lor prin lume sau modelarea comportamentului acestora.

Ceea ce înconjoară aceste momente este incertitudinea, rolul acestor obiceiuri este acela de a atenua pe cât posibil energiile negative, tensiunile regasite în schimbări de statut sau de mentalitate.

Există două mari categorii de obiceiuri: primele marchează diferite evenimente care au loc de-a lungul anului, iar cea de-a doua categorie se referă la obiceiurile care atestă diferite momente importante din viața omului.

În continuare, în acest articol, ne vom axa doar pe prima categorie. Din aceasta fac parte:

  • obiceiuri legate de naștere – sunt un domeniu al oamenilor „mari”, moment în care apar moașa și nașii. Când copilul trece printr-o boală grea există obiceiul ca acestuia să i se schimbe numele în Ursu sau Lupu pentru a nu fi ” recunoscut” de respectiva boală și evitat. Acest obicei implică și ideea “morții și a reinvierii” copilului;

  • obiceiuri legate de creștere – la un moment stabilit de datini, copilul era scos din mediul social în care a trăit în cadrul familiei și a tuturor oamenilor cunoscuți și introdus într-un mediu nou, care ținea atât de vârsta, cât și de profesie. Prin asta el dobândea drepturi (mersul la târg, horă, bal, cârciumă, să facî parte din colindători și să ia fete la joc). Cei care au trecut în noua stare, purtau uneori semne distinctive, mai cu seamă fetele. Ele veneau la horă cu capul descoperit, cu parul împletit în cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap;

  • obiceiuri legate de căsătorie – căsătoria este un interes direct legat de viața economică a colectivităților populare. Căsătoria trebuia consfințită printr-o serie de acte, ritualuri și ceremonii, menite să o ferească de forțele răului și să aducă fecunditate, prosperitate, fericire și noroc. Întreaga desfășurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria cuprindea trei etape princpiale: logodna, nunta și obiceiurile de după nuntă. Prin plecarea tinerilor din rândul familiei (mai ales prin plecarea miresei), în echilibrul social se producea o „gaură”, ciocniri de interese și sentimente. Rezolvarea acestor conflicte se realiza prin amploarea ceremoniilor și coloritul acestora;

  • obiceiuri de chemare la nuntă -acest obicei se realiza în zilele de sâmbătă de mai mulți tineri, rude sau prieteni de-ai mirelui, îmbrăcați în haine tradiționale. Cei care chemau aveau o plosca de vin sau de țuică cu care închinau invitații. Ei colindau satul însoțiți de un taraf de lăutari care fredonau cântecul chemării;

  • plecarea spre casa mirelui – acestuia i se punea de asemenea diferite piedici, astfel încât să dovedească că este apt să poată îngriji viitoarea familie. Până nu de mult aceste piedici erau reale: poduri stricate, gropi acoperite cu frunze, mărăcini pe cale și chiar bătăi. Mai târziu, și astăzi tot mai des, ele sunt simbolice și sunt privite cu umor;

  • primirea miresei în familie – act solemn, însoțit de o serie de rituri. La sosirea în curtea mirelui, tinerii se spălau pe mâini și, înainte de a intra în casă, întindeau o horă. În alte locuri, la casa mirelui nuntașii erau întâmpinați cu pâine și sare sau boabe de grâu sau orez care se aruncau asupra lor în semn de belșug. În casă se stropea cu apă în cele patru zări, pentru a feri nunta de forțele raufâcatoare;

  • obiceiuri legate de moarte – întalnim cele trei etape principale, proprii oricărui ceremonial de trecere: despărțirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă și integrarea în lumea morților și restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. Moartea era anunțată atât neamurilor și vecinilor, cât și întregii comunități: se trăgeau clopotele într-un anumit fel, în regiunile de munte se suna din bucium, în alte locuri se punea la poarta celui mort o năframa ori bărbații din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit.
Share sau like daca ti-a placut articolul:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Facebook
Facebook
Instagram
Pinterest
Pinterest
LinkedIn